CENTENARUL MARII UNIRI
UNIREA
BASARABIEI: PRIMA TREAPTA SPRE IDEALUL ROMANIEI MARI
În
contextul geopolitic de azi, aniversarea Unirii Basarabiei cu România, moment
care a marcat începutul unui an 1918 memorabil, are o încărcătură aparte. Spre
deosebire de Transilvania, Basarabia este încă ruptă din trupul ţării, iar
balansul actualei Republici Moldova între est şi vest şi tensiunile care au dus
la afirmarea unui nou război rece între Rusia şi NATO demonstrează că problema
teritoriului dintre Prut şi Nistru este una de actualitate şi, de asemenea, o
rană încă deschisă în conştiinţa naţională.
În
anul 1917, când revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începând cu cea
din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi până la „Marea
revoluţie socialistă din Octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a
românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începând cu
înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc,
al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi
dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul
vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare:Congresul
Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia,
Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.
Drumul
spre autonomia Basarabiei
La
Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie
(stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat
pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una
tensionată;anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se
dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această
atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul
Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în
Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia
Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local,
denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi
în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului
Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul
că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă
Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi
în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de
deputaţi”.
Pe
baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi-a deschis
lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor,
confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de
la 120 la 150:105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi
bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales
Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale
Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2
decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica
Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă
Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a
fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.
Vestea
unirii, primită cu bucurie în Lăpuşna (fotografie realizată cu ocazia vizitei
prim-ministrului Alexandru Marghiloman, 1918)
În
cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale
forţelor armate sau a altor organisme care se opuneau Sfatului
Ţării:Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor
din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odesa, cea
din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu
concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus
de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din
care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii
atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării
unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea
bolşevică.
Sfatul
Ţării cere ajutorul Guvernului României
Faţă
de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o
şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul
Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22
decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă
ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui
regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui
Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte
spre capitala Basarabiei.
Abia
sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat
în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi
făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei,
după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să
autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii
operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse
la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1 şi 2
Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut
Prutul succesiv, acţionând pe direcţii independente, deşi au cooperat în
anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie
din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de
populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei,
în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.
Vestea
intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd,
care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi
şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie,
comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa
Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către
autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a
declarat:„Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în
ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care
au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu
întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi.
Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului
de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia
de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre
Unire.
România,
în dificultate
Aceste
decizii extrem de importante au fost luate într-un climat general dominat de
frământări şi incertitudine, în care nu doar proaspăta Republică Democratică
Moldovenească, dar şi România se găseau într-o situaţie precară din punct de
vedere politic şi militar. După semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk,
care a marcat ieşirea Rusiei din Antantă, presiunile Puterilor Centrale asupra
României, pentru semnarea unui armistiţiu, capătă un caracter ultimativ.
Guvernul Brătianu îşi depune mandatul, iar generalul Averescu este însărcinat
cu formarea noului guvern. Condiţiile cerute de Puterile Centrale erau deosebit
de grele, având caracterul unui Diktat;la 19 februarie, în Consiliul de
Coroană, generalul Averescu a precizat că soluţia acceptării condiţiilor era
singura posibilă:se salva dinastia şi se înlesnea unirea cu Basarabia,
ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, promiţând
ajutor diplomatic în acest sens.
Problema
Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la
Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu
Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct
de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu
teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită
participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi
basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei
independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile
ucrainene ca fiind neîntemeiate;drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a
fost ignorată.
Delegaţii
basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele
Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta
s-a opus;se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi
interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi
esenţial pentru România:având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a
opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea
Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul
Germaniei.
La
5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou
guvern, având menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce
a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator
asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de
regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată
administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la
împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind
poziţia statului român în privinţa împroprietăririi, care neliniştea îndeosebi
ţărănimea din Basarabia.
27
martie:„Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”
În
Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri
politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi
activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense.
Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută
pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o
şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi
Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată
Unirea:guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi
urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării.
În
după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma
căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara:„Şedinţa de azi,
domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie
să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”.
Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa
guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca
Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile
poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român
s-au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie,
arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare,
extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al
istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora
cu nici un fel de sofisme”.
Reprezentaţii
minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie
făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în
lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându-se şi un
eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse
privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s-a trecut la
votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de
86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului
Basarabiei, Sfatul Ţării declară:Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile
graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul
vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza
principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi
pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia
cu cuvintele:„Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi
totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a
declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al
Regelui, la final spunând:„Trăiască România, una şi nedespărţită”.
Prima
bucurie după ani grei de război
Declaraţia
de Unire stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia, având un sfat ales pe baza
votului universal. Se precizau drepturile democratice recunoscute şi garantate
– drepturile minorităţilor, libertatea personală şi multe altele – şi se
stabilea ca provincia să fie reprezentată în forul legislativ al ţării de un
număr de parlamentari raportat la numărul de locuitori, doi reprezentanţi ai
Basarabiei urmând să facă parte din Consiliul de miniştri al României.
Declaraţia de unire a fost primită cu mult entuziasm de românii de
pretutindeni, prima bucurie după ani grei de război, iar la sfârşitul lui
martie şi la început de aprilie au avut loc manifestaţii la Iaşi, unde
delegaţia venită de la Chişinău a fost întâmpinată cu mult entuziasm. În cadrul
dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene, Regele a
luat cuvântul, declarând, printre altele:„Salutăm în voi o parte frumoasă a
unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar
poate cel mai voinic, al României Mame!”
Un
ultim act al unirii a avut loc la 27 noiembrie 1918, imediat după adoptarea
legii agrare, când Sfatul Ţării a emis următoarea declaraţie:„În urma unirii cu
România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti,
locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că
Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie,
fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic
este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se
va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi
cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27
martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Drept
urmare, Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat,
deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în
cadrul statului român întregit.
O
teză falsă a istoriografiei sovietice
Teza
potrivit căreia unirea Basarabiei cu România s-a realizat sub presiunea armatei
române, promovată cu consecvenţă de istoriografia sovietică, nu se susţine.
Modul în care a fost votată moţiunea de unire demonstrează cu claritate
libertatea de opţiune a participanţilor, indiferent de originea etnică sau
mediul politic din care proveneau. Locul şi rolul armatei române în Basarabia
au fost subliniate de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati,
care a arătat într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada
ianuarie-martie 1918 „misiunile trupelor noastre au constat în:preluarea
armamentului de la populaţia rurală şi urbană;asigurarea celei mai complete
ordini;împingerea peste Nistru a ultimelor coloanele ruse din Basarabia, care
veneau din Moldova;asigurarea condiţiilor pentru ca activitatea agricolă,
economică şi comercială să înceapă;adunarea şi inventarierea armamentului lăsat
de trupele ruse;o purtare corectă, demnă şi desfăşurarea unei propagande active
(conferinţe, şezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie
populaţia de toate naţionalităţile, iar moldovenii, în special, să fie
deşteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiile străinilor contra
noastră”. Generalul Istrati aprecia că marile unităţi aflate la est de Prut
şi-au făcut pe deplin datoria.
În
legătură cu rolul armatei române în actul unirii Basarabiei cu Ţara, Ion
Inculeţ arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mişcarea noastră
naţională, intrarea armatei române în Chişinău a fost un element de primă
importanţă, decisiv. Elementele româneşti au câştigat mai mult curaj şi mai
multe speranţe pentru viitor”.
Din
păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi „pururea şi
totdeauna”. Rupt prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de
ţară în 1941-1944, soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru rămâne şi astăzi o
ecuaţie cu multe necunoscute. Avem o singură certitudine:de secole, dorinţa de
unire e exprimată şi dincoace, şi dincolo de Prut, cu tragedii şi sacrificii
înşirate în timp, pe care generaţiile de azi şi mâine au datoria să le
cunoască.
