AJUTOARE LA TRECEREA IN REZERVA PENTRU MILITARII
Legea nr. 284/2010 și ajutoarele pentru militarii
pensionari
Ajutoarele pentru militarii pensionari prevăzute de Legea
nr. 284/2010 par a fi subiectul momentului. Potrivit Legii nr. 284/2010, de
aceste ajutoare beneficiază militarii care își încetează activitatea prin
trecere în rezervă. Din rațiuni bugetare, statul român a amânat din 2010 și
până în prezent acordarea acestor ajutoare printr-o serie de acte normative
succesive anuale.
Spre sfârșitul anului trecut, Tribunalul Constanța a
pronunțat două hotărâri, în două dosare diferite, prin care au fost admise
solicitările formulate de militarii pensionari de obligare a M.Ap.N. la plata
ajutoarelor prevăzute de Legea nr. 284/2010, anexa VII, secțiunea 3 art. 20
alin. 1 și alin. 2.
Pentru că aceste hotărâri au produs un viu interes în
rândul pensionarilor militari sau ai M.A.I. prezentăm principalele elemente
care au condus la admiterea acestor cereri, cu referire exemplificativă la
situația de fapt din dosarul înregistrat sub nr. 3100/118/2017.
Situația de fapt și cererile reclamantului
Reclamantul F.I.D. a derulat raporturi de serviciu cu
pârâtul M.Ap.N. prin U.M. nr. xxxx Mangalia, fiind încadrat până la data
trecerii în rezervă cu drept de pensie, în funcția de xxxx, având gradul de
colonel. În baza Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. MP xxxx din
01.10.2013, începând cu data de 30.10.2013, a fost trecut în rezervă cu drept
de pensie pentru limită de vârstă, îndeplinind condițiile prevăzute de Legea
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Din deciziile de pensionare respectiv de recalculare emise de Ministerul
Apărării Naționale – Casa de Pensii Sectorială, rezultă că a fost trecut în
rezervă, având o vechime efectivă ca militar de 31 de ani, 01 luni și 06 zile.
Totodată, având în vedere că, potrivit Anexei la Legea
nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare în cazul reclamantului este de 57
de ani și 04 luni, fiind trecut în rezervă la vârsta de 50 de ani, 7 luni și 20
zile, rezultă că a fost trecut în rezervă cu 6 ani, 5 luni și 20 de zile, mai
înainte de împlinirea limitei vârstei de pensionare, prevăzută de Anexa la
Legea nr.263/2010.
În aceste condiții, reclamantul a solicitat instanței
obligarea M.Ap.N. la plata ajutorului egal cu 32 de solde ale funcției de bază
avută în luna schimbării poziției de activitate, conform Anexei VII, art.20,
alin.1 și 2, secțiunea a 3-a, din Legea nr. 284/2010, dintre care 20 de solde
pentru vechime efectivă ca militar peste 30 de ani și 12 solde pentru cei 6 ani
întregi rămași până la limita de vârstă de pensionare. A mai solicitat
reclamantul obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă celor 32
solde, calculată de la data înregistrării prezentei cereri și până la plata
efectivă a ajutoarelor precum și obligarea la plata cheltuielilor ocazionate de
judecarea cererii.
Hotărârea instanței
Instanța a admis cererea reclamantului, de a obliga
M.Ap.N. la plata ajutorului stabilit la trecerea în rezervă, în funcție de
vechimea efectivă ca militar (anexa VII, secțiunea 3, art. 20 al. 1 Legea
284/2010), la plata ajutorului egal cu două solde ale funcției de bază pentru
fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare (anexa VII,
secțiunea 3, art. 20 al. 1 Legea 284/2010) precum și la plata dobânzii legale
aferente sumelor datorate, calculată pentru perioada cuprinsă între data trecerii
în rezervă și data plății efective, inclusiv la actualizarea sumelor datorate
la data plății.
Considerentele hotărârii
Conform Legii nr. 153/2017, privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice (publicată în M.O. nr. 492/28.06.2017,
data intrării în vigoare fiind 01.07.2017), la art. 44, alin. 1, pct. 9 se
prevede: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: Legea cadru
nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28
decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.”
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, care
nu mai prevede acordarea drepturilor ce fac obiectul prezentului litigiu, plata
acestor ajutoare a fost suspendată prin acte normative succesive dar această
suspendare nu a echivalat cu stingerea dreptului ci a avut ca efect numai
imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost
suspendat exercițiul său.
Această interpretare a problemei de drept analizate în
cauză a fost dată într-o speță similară și de Î.C.C.J. prin Decizia numărul
XXIII din 12 decembrie 2005, când a fost sesizată cu un recurs în interesul
legii privind aplicabilitatea dispozițiilor articolului 41 ind. 1 alin. (1) din
Legea numărul 50/1996 introduse prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000
referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut
referire impune deci să se rețină că dreptul la prima pentru concediul de
odihna al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în
baza Legii nr. 50/1990, instituit prin 41 ind. 1 alin. (1), a fost introdus în
această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 și și-a produs
efectele începând de la 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 41 ind. 1
alin. (1) prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, intrata în
vigoare la data de 01.01.2013, acel drept a încetat să mai existe.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul
neretroactivității legii civile, înscris în art. 15 din Constituție și în art.
1 din Codul civil, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 177/2002
nu au putere retroactivă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de
odihna acordat magistraților și personalului auxiliar de specialitate prin art.
49^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificata și completata
prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a existat în perioada
anilor 2001-2002.
Or, dispozițiile 41 ind. 1 alin. (1) din Legea nr.
50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în
întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art.
38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția
revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. III alin. (2) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la
data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor 41 ind. 1 alin. (1) din Legea
nr. 50/1996, ca și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe
anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002
termenele prevăzute la art. III din ordonanța menționată, neconținând vreo
referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar
la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în
aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu
echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală
nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2002.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și
garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru ca s-ar contraveni
atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară)
privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și
reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit
dreptul la prima pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie
prevazut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se
poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar
încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor
acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevazut să nu devină doar o
obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o
îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat
că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost
suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept
patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa
și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul
de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și
litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor
situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să
nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în
care au fost prevazute de lege.
În concluzie, efectele produse de acte normative de
suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale
referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost
în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească
valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după
abrogarea lui ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Din interpretarea normelor legale enunțate rezultă că
voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor
categorii socioprofesionale respectiv de încetarea existenței dreptului la
acordarea de ajutoare ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept.
Rațiunea acestei interpretări este impusă și de
succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus cu
caracter temporar măsura ne aplicării dispozițiilor legale privind ajutoarele
sau indemnizațiile între anii 2011 – 2017.
Raportat la considerentele expuse Tribunalul a constatat
că dreptul dedus judecății a devenit actual iar efectele suspendării
exercițiului dreptului au încetat la data de 01.07.2017 astfel că a admis
acțiunea.
Autoritatea de lucru judecat
Cele două hotărâri au putere provizorie de lucru judecat
deoarece au fost apelate de către M.Ap.N. urmând ca apelurile să se judece în
februarie 2018, la Curtea de Apel Constanța. Speranțele reclamanților potrivit
cu care apelurile vor fi respinse sunt mari și îndreptățite dat fiind faptul că
deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv Decizia nr. XXIII din
12 decembrie 2005 cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 41 ind. 1
alin. (1) din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanța Guvernului nr.
83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă) sunt
obligatorii, trebuind a fi respectate și aplicate de către instanțe întocmai ca
și legile, în scopul uniformizării practicii judiciare.
Informații suplimentare
Pensionarii M.Ap.N., M.A.I, de la Jandarmerie, Frontieră
sau Justiție care doresc informații suplimentare despre aceste spețe ori doresc
să își valorifice în instanță ajutoarele prevăzute de lege pot expedia cereri
către cabinetul de avocat prin intermediul adresei de e-mail avocat@raican.ro.